Siamanto, adresandu-se tinerilor

ANDRANIC

de SIAMANTO (1878-1915)

El este cel care în conturul de marmură a visului meu,
Invincibil, ca o stâncă, stând,
Cufundând printre stele capul său rebel,
Cu spada mâniei spada sa înarmând,
Ca un frate, vrăjit în dragostea sa de a salva ţara,
A cărui suflet se întristează când un frate devine străin,
Mi-a vorbit, şi cuvintele lui erau unul după altul, şi frază cu frază
Solemne, înaripate, adevărate, răzbunătoare şi virile.

«Eu sunt. O, fiu al slăbiciunii şi al nemişcării,
Care-ai venit, de undeva, cu sunete stridente,
Ca în final să-ţi scuturi visătorul, nepăsătorul şi inactivul şi egoistul şi slabul
tânărul tău trup, şi fiinţa ta, şi sufletul tău,
cu lovitura braţului meu, şi tunetul sabiei mele,
spre captivantele ore ale luptei…
Ascultă glasul meu, ce-n decisivele aceste zile,
pentru neamul nostru, în vălmăşagul teribil al sângelui nostru răzbun,
Şi cot la cot cu mulţimea noastră puternică, uniţi cu camarazii noştri, deveniţi fraţi
Dacă mai este , în sufletele voastre, o scânteie de libertate care nu s-a stins ,
Dacă braţul vostru mai are curajul să lovească pe duşman,
Dacă inima voastră, măcar o dată, a fost rănită de moartea patriei noastre,
Dacă din suferinţele neamului nostru, şi din coşmarul masacrelor nevinovaţilor
În voi răsare pădurea de vrajbă şi mânie…
Dacă mai sunteţi în stare să-mbrăţişaţi un scop în viaţa voastră,
Dacă ochii voştrii nu sunt orbiţi de-aceste lacrime inutile…
Dacă aţi schimbat rugile voastre cu tunete de Ură,
Dacă mai simţiţi războinicul sânge al neamului vostru din soare,
Cuprins de flăcări în vinele şi ţeasta voastră
Dacă de la victorioasa forţă a lui Aram, Tigran, Artaşes şi Vartan
A mai rămas o suflare în voi,
Atunci, din paşii de eroi în faţa a voştrilor visători,
Se aşterne calea deschisă a jertfei, răzbunării şi libertăţii ,
Ridicaţi-vă deci, şi deveniţi oşteni ai brigăzilor mele, alături de ele luptaţi
Pentru că, să ştiţi : în aceste zile de sacrificii, revoltă şi speranţă,
E josnicia josniciei, pentru oricare dintre noi, să abandonăm sufletele noatre în pat…»

Deodată brigăzile plecară departe prin flăcările zorilor,
Şi cercul de fier al paşilor lor hotărâţi şi conştienţi ,
Au fost ca un cerc de fier de dălţi nenumărate cioplind marmura…
În timp ce capetele retezate ale duşmanilor ardeau ca nişte torţe
In vârful săbiilor ridicate deasupra umerilor lor…
Şi-n acea clipă, îngenunchind pe pământ cu fervoare şi pasiune
Am sărutat cu evlavie urmele lăsate de paşii lor eroici…

Publicata la Geneva, 1905.Tradus dinl.arm.cu prilejul Anului ANDRANIC si Anului SIAMANTO

INAPOI SPRE VIITOR !

E clar ca am apucat-o pe o fundătura. E clar ca ne pierdem zilnic identitatea prin neputinţa de a folosi ce avem pentru a ne putea intâlni şi împărtăşi speranţele şi temerile noastre şi a discuta soluţiile posibile. E clar că este necesară străpungerea zidului interpus între noi şi viitorul care ne este refuzat de ziditorii acestui perete.
Unde sunt armele noastre pe care le purtam zilnic cu noi ? Unde şi când le-am pierdut ? Da, le-am pierdut, treptat, ne-am invăţat să umblăm dezarmaţi. Arme ? Ce arme ? Iată-le : folosirea limbii materne, respectarea tradiţiilor şi a zilelor care au numai penru noi semnificaţie, împărtăşirea cu melodiile naţionale—culte sau populare—cultivarea memoriei culturii naţionale ce ar fi trebuit să fie răsădită în noi.
În trecut, când nu ne era teamă sa ne întâlnim în spaţiile ce ne aparţin nouă şi nu altora, se creea acea masă critică necesară încălzirii sufletelor şi generarea iniţiativelor ce ne stimulau paşii noştri spre viitor. Transferul unui dat mental se făcea la interfaţa dintre generaţii şi cei tineri preluau făclia spre a o duce mai departe.
Azi, izolaţi în celulele noaste cu pereţi de beton, de obligaţii cotidiene, de bombardament informatic alogen, de tentaţii facile şi la îndemână, părăsim zi cu zi câte puţin ceva din propria noastră fiinţă, ne construim ,treptat, un chip nou, diferit dar pe care sufletul nostru nu-l cunoaşte. Un semtiment de singurătate stranie ne cuprinde şi căutăm cauza sau vinovatul undeva în afara noastră. In timp ce cauza este în însăşi eul nostru care simte lipsa unei ancore proprii fără să poată a se ataşa de o alta.
Suntem ca o gradină cu pământ fertil năpădită de buruieni şi mărăcini, care fac incomodă frecventarea ei. Privirile noastre se îndreaptă spre locuri mai primitoare, dar acolo noi nu simţim căldura unui soare ce ne cunoaşte. Şi uneori, în visele noastre, simţim privirea grea şi mută a bunicilor noştrii, care ne privesc întrebători aşteptând răspunsul la întrebarea nerostită : de ce i-am trădat ?
Cărarea pierdută şi năpădită de buruieni aşteaptă braţele noastre să o plivim, să o lărgim spre a face loc tinerilor să păşească pe drumul aşternut cu trudă de o mie de generaţii de înaintaşi. Trebuie să facem un pas înapoi, spre trecut, când activităţile culturale strângeau în jurul lor săptămânal oamenii însetaţi să întâlnească alţi oameni, indifent tema la ordinea zilei. Nu ne mai putem refuza acest drept, această necesitate vitală. Rutinele leneşe se vor frânge uşor sub presiunea fermă a celor decişi să se facă auziţi unul pe celălalt într-un cadru organizat şi care, nota bene, este şi stimulat de textul de lege în vigoare, dar care mai trebuie şi aplicat desigur.
Un singur cuvânt sinucigaş nu aş vrea să aud dept răspuns.Că nu ne pasă. Dacă este cineva care are asemenea convingeri, să plece dintre noi. Absenţa lui va fi numai benefică.

NAHICEVAN…

…

Acei foarte puţini, care au citit Nucul Singuratic de Vartkes Petrosian, au realizat radiografia ruşinosului act de depopulare treptată a Nahicevanului de armeni, regiune decupată abuziv de satârul stalinist, din trupul tinerei Republici Armene, în zilele de după primul război mondial.Ca un ultim act, după expierea armenilor şi distrugerea numeroaselor monumente istorice, a urmat, recent, măcinarea celor 10000 de khacikaruri din cimitirul istoric de la Julfa, vechi de o mie de ani. Un act de un vandalism strigător la cer, dar care nu trebuie să mire pe nimeni atâta timp când e vorba de un sport naţional la făptaşii în cauză. De reintegrarea teritoriului în trupul văduvit al Patriei, nimeni nu a scos o vorbă. Nici oficialităţi, nici ONG-uri, nici persoane independente purtători de cuvânt a opiniei publice armene.Nici la Erevan, nici în diasporă.
Nahicevanul este un teritoriu vechi armenesc, cadorisit de Stalin Republicii Sovietice Socialiste Azerbaigean, aşa cum oferi unui trecător o ţigară. Este un terioriu de 5500 km2 cu o frontieră cu Armenia actuală de 221 km, cu Iranul de 179 km şi cu Turcia de…9 km. In anul 189 înainte de Christos, făcea parte din regatul Marelui Rege Artaşes. Care nu întreţinea relaţii diplomatice cu RSS Azeră, ce urma să fie înfiinţată de Stalin 1728 ani mai târziu. Profesorul Johannes Heinrich Hubbschmann, a stabilit că denumirea de Nahicevan derivă din cuvintele armeneşti Nah şi Icevan, adică Primul şi Popas. Iar legenda spune şi ea că aici ar fi fost primul popas a lui Noe şi ai lui, când au coborât de pe Ararat, după potop. Faustus Bizantinul (Pavstos Biuzand) relatează cucerirea de catre regele sassanid Shapur al regiunii cu strămutarea in Persia a 2000 de familii armene si 16000 de familii de evrei. In anul 630 Bizanţul e cel care stăpâneşte locurile . Din anul 623. timp de trei secole Nahicevanul va fi sub stăpânire arabă. Abia în sec.X, Regele armean Sempat îl realipeşte la teritoriile sale. În sec XI, Nahicevanul e ocupat de turcii selgiucizi. În sec.XII Nahicevanul e ocupat de Atabeg, conducatorul Azerbaigeanului Iranian. Dar în sec XIII Nahicevanul intră în componenţa imperiului Mongol. În sec XIV asistăm la răspândirea catolicismului printre armenii din Nahicevan.În sec XIV teritoriul era disputat intre turcii Ak Koyunlu şi Kara Koyunlu. La începutul sec XVII Şahul Abbas cucereşte şi acest teritoriu. El strămută multe familii armene în Persia pentru dezvoltarea meşteşugurilor (covorari, bijutieri). După tratatul de la Turkmenceai (1828), intră în componenţa imperiului ţarist şi schimbul de populaţie cu Turcia şi Persia măreşte prezenţa armenilor în regiune, aceştia ajungând la 45% din populaţie. Ea facea parte din aşa zisa Armianskaya Oblast (regiune armeană). In timpul revoluţiei ruse din 1905 izbucnesc pogromurile armeano-tătare(azere), în Caucaz. Primul război mondial şi revoluţia rusă care a urmat a adus o stare de conflict în zonă care, după o serie de oscilaţii politice şi militare, a condus la apariţia celor trei republici caucaziene. In 1924 asistăm la crearea unei Republici Autonome Nahicevan sub egida Azerbaigeanului nou apărut şi astfel botezat. Pe timpul regimului sovietic, autorităţile de la Baku au neglijat dezvoltarea economică a regiunii, în vădit contrast cu ridicarea economică a Armeniei vecine.Ca rezultat, armenii din Nahicevan, au părăsit treptat zona strămutându-se în RSSArmenia. Politica subtilă de depopulare a dat roade şi azerii rămaşi singuri au trecut la etapa următoare: distrugerea bisericilor şi numeroaselor monumente istorice armene din regiune, culminând cu spargerea a 10000 de khacikaruri din cimitirul milenar de la Julfa.
Bogăţii naturale: Sare, molibden, plumb. Agricultura, in valea Arax, produce grâu, orz, bumbac, tutun, fructe de livadă, struguri. O altă resursă este şi oieritul.
Parlamentul din Nahicevan a recunoscut Republica separatistă autoproclamată turcă din Cipru, gest care însă nu a fost urmat de guvernul de la Baku. Turcia menţine la Nahicevan un consulat. Federaţia Revoluţionară Armeană (FRA), revendică pentru Armenia acest teritoriu, în virtutea tratatului de la Sevres, care este valabil nefiind denunţat, dar e caduc prin neratificarea lui. Guvernul de la Erevan insă nu ridică pretenţii asupra Nahicevanului, mulţumindu-se cu blocada regiunii ca răspuns a blocadei azere asupra Armeniei.
Ca o curiozitate amintim că fostul preşedinte a Azerbaigeanului , Haedar Aliev e de fel din Nahicevan. Tot de aici este şi celebrul Karekin Njdeh, luptător şi patriot armean. Trei Catolicoşi armeni din secolele XVI-XVIII sunt şi ei din Nahicevan purtând apelativul de Jughaetsi. De pe aceste meleaguri este şi compozitorul Aram Merangulian şi alţii.
Populaţia regiunii nu depăşeşte 380000 de locuitori, fiind majoritar rurală. Capitala, oraşul Nahicevan, are o populaţie de 70000 de locuitori.

TERŢINE

***
Când vântul bate
El aduce—poate
Frânturi din aerul ce tu l-ai respirat.
***
Crengi, abia înmugurite
Pe aleele pustii,
Vorbe. Vorbe negrăite.
***
Zilnic moare o zi…Ucisă de voi!
De ignoranţa vostră!
Da lăcomia voastră!
***
Ce zi e azi?
De când te-am întâlnit
Timpul s-a oprit.
***
Te-ai ascuns în întuneric
Te-ai ascuns în depărtare
E zadarnic: eşti în mine mereu.
***
Cine nu e gata să moară
Pentru Patria sa—nu este Fiul Ei!
A spus Njdeh…
***
Ochiul ce te-nşală—scoate-l!
Braţul trădător—taie-l!
De ce nu ascultăm cuvintele Scripturii?

ORHAN PAMUK

Orhan Pamuk despre cartea lui Taner Akcam:

„A Shameful Act is the definitive account of the organized destruction of the Ottoman Armenians, written by a brave Turkish scholar who has devoted his life to chronicling the events. No future discussion of the history will be able to ignore this brilliant book”

(Un Act Rusinos, este bilanţul definitiv asupra distrugerii organiyate a Armenilor Otomani, scris de un brav savant turc care şia dedicat viaţa consemnării evenimentelor. Nici o discuţie în viitor asupra istoriei nu va putea să ignore această carte excepţională.) ORHAN PAMUK Lureat al Pemiului Nobel.

CINE ESTE ARMEAN?

SEMNAL

Semnalăm celor interesaţi lucrarea d-lui Dr.Armen Ayvazian, care poartă titlul THE FUNDAMENTALS OF ARMENIAN IDENTITY OR WHO IS AN ARMENIAN, care a apărut în mai multe limbi printre care engleza şi armeana. Cei interesaţi pot afla mai multe detalii în pagina www.ararat-center.org.

Unde dai şi unde crapă

Tocmai mă gândeam ce păgubitoare este renunţarea la ideea publicării anuarelor ANI. Ideea lui Siruni reluată peste ani de regretatul Bogdan-Căuş, a rămas undeva pe drum. Propagarea culturii armene în mediile româneşti s-a oprit şi prezenţa acesteia păleşte văzând cu ochii. Dar iată că, prin grija editurii „Ideea Europeană” problemele armenesti sunt scoase din anonimat, Şi asta fără ca UAR să cheltuaiscă o centimă. E drept că, din necunoaştere şi neconsult`ndu-se cu specialişti, opul dat luminii tiparului nu e cel mai indicat ]n materie. şi asta fiindcă, euphemistic vorbind, conţine o sumedenie de greşeli, omisiuni şi inexactităţi ba chiar şi neadevăruri. Asupra acestui lucru vom mai reveni. . Cărticica se intitulează „Mitomania armenilor” . Un titlu clar şi tranşant. Semnificaţia lui nu trebuie pusă la îndoială. Nu este vorba de o categorie de armeni, politică sau socială. Nu. Este vorba de TOŢI armenii, care , evident (vezi titlul) sunt mitomani. Cum mitomania este totuşi o acuză, suntem în faţa a ceea ce se numeşte, juridic, o acuzaţie colectivă. Gen : „toţi ţiganii este hoţi” sau „toţi ruşii sunt beţivi” ori „toţi americanii trag cu pistolul”etc. Cam miroase a rasism, dar asta e. Acuza colectivă este, de altfel, o poziţie condamnată de UE. Autorul acestei originale lucrări este jurnalistul, scenograful şi regizorul de documentare Erich Feigl, cunoscut in Austria pentru lupta sa pentru acordarea de drepturi egale homosexualilor, precum si implicarea lui plenară în demersurile pentru desfiin ţarea articolului 209 din Codul Penal Austriac ce interzice relaţii homosexuale între persoanele sub 18 ani. El este cunoscut şi peste hotare , fiind laureat al unui ordin de merit al R.Azerbaigean cu care este medaliat. Feigl a decedat în ianuarie 2007, intr-un spital din Viena in urma unei infectii renale.
Cartea a fost tipărită în 1986 şi a fost scrisă într-un acces vindicativ ca răspuns la atentatul ASALA în urma căreia Feigl pierde pe indelungatul şi cel mai bun prieten al său Erdogan Ozen, ataşat la Ambasada turcă din Viena. Având îndemânarea scrierii scenariilor şi filmelor documentare, culegerea, prezentarea orientată şi punerea în pagină selectivă a materialului nu a fost o problemă pentru Feigl. La acest nivel, nu s-a pus problema exactităţii redării faptelor şi cu atât mai pu ţin adevărul istoric. Scopul era să se arate ce fel de oameni sunt cei care i-au răpit pe vechiul său prieten de lângă el, dar nu numai ei ci şi toate rudele lor apropiate, îndepărtate atât în spaţiu cât şi în timp, chiar şi în preistorie, a căror strămoşi, fapte, opere de artă, religie trebuie făcute în totalitate una cu pământul. Uite aşa! Ulterior, dovedind utilitatea sa pentru cauza turcă Feigl s-a ocupat şi de mişcarea kurdă care dă atâtea bătăi de cap trupelor turceşti, scriind o carte şi pe tema aceasta. Nu e de mirare că el nu scapă nici o ocazie să arunce cu pietre şi în greci.De ciprioţi nu se vorbeşte că acolo… e cu dus -întors.
Din 1986, de la apariţia ei, această lucrare a fost subiectul unei mici furtuni în mass media, istorici şi jurnalişti de prestigiu au atacat-o cu de amânuntul şi în prezent, uitată şi desfiinţată, era strivită sub praful care se aşternuse peste ea. Dezgroparea ei şi redarea de sub teascurile româneşti mediilor din România, care iată, nu se prea interesează de fenomenul armenesc (oricâte iluzii contrare ne-am face) denotă o extravaganţă investiţională a celui ce are bani în plus de cheltuit. şi, venind de la o editură cu audienţă, volens nolens, face un serviciu indirect ideii de armenitate.De ce ? Citind această carte aflăm de aproape toate aspectele problemei armeneşti. Fiind împletite cu pricepere jurnalistică la tot pasul cu erori, de regulă voite, corectivele la aceste erori nu vor intîrzia să apară în presă şi la noi. Summa sumorum—cititorul interesat va fi avizat exhaustiv asupra problemei. Nici Siruni nu şi-ar fi dorit mai mult ! Iar cititorul care nu e interesat, va ignora pur si simplu truda răposatului Erich Feigl.
Şi totuşi care este scopul deshumării acestei cărţulii-tabloidale şi pe cine vizează ea aici în Romînia ? Uitată la ea acasă ea e servită la noi cui şi de ce ?
Răspunsul nu este, cum am crede comunitatea armeană din Romînia, comunitate care se manifestă din ce în ce mai modest, asimptotic am putea spune. Cît despre personalităţile politice romîneşti de origine armeană cuminţenia lor este bine stabilită. Atunci ? Răspunsul vine de la sine : scopul urmărit este subminarea relaţiilor dintre Romînia şi R.Armenia. Consumatorii vizaţi a textului cu pricina sunt factorii de decizie şi eventual factorii formatori din Romînia. În mintea lor Armenia şi armenii trebuie discreditaţi. De aceia şi tehnic volumaşul s-a tradus la un centru de traducri (pentru rapiditate) iar tiparul a fost încredinţat unei tiparniţe laser capabile să scoată oricît de puţine exemplare (cît a trebuit) la acelaş preţ fiecare.
Iar momentul, trebuie să o recunoaştem este cît se poate de propice, pe fundalul slabei propagande pro-armene pe care comunitatea armeană o manifestă afişînd o reticenţă mai mult decît uimitoare, dacă ne gîndim la fondurile avute la îndemînă.

PS. Dedicaţia căr ţii cu pricina, reprodusă în facsimil sună aşa: „Fiului meu drag Elgün – prietenului şi aghiotantului meu ! Erich Feigl” Poate Elgün are rude în Romînia care nu cunosc limba germană–aşa se mai explică efortul s.r.l.-ului care a tradus cartea.
Dic ţionar(tr.): Er-barbat de seamă , Doghan-şoim. Gün-soare.El-mînă.Feigl(ger.)-smochină.

Taner Akcam

TANER AKCAM

În anul 1995, la Universitatea din Hanovra era susţinută o teză de doctorat având ca temă Genocidul Armean. Cel care elborase această teză era Taner Akcam, cetăţean turc născut în regiunea Ardahan. Ulterior el şi-a completat lucrarea publicând-o în 1999, cu Titlul Insan Haklari ve Ermeni Sorunu. Ediţia engleză a fost la rândul ei îmbunătţită şi ediîia recentă datează din 2006. Titlul cărţii este :„ UN ACT RUŞINOS, Genocidul Armean şi Problema Responsabilităţii Turce.”

Taner Akcam (n.1953)este sociolog şi istoric În prezent esta azilant în Germania, având o condamnare penală în Turcia pentru publicarea unui ziar studenţesc dizident. Este profesor la Universitatea din Minessota.

Sumarul cărţii cuprind trei părţi (I. Problema Armeană înainte de luarea deciziei de Genocid. II. Decizia de Genocid şi dezvoltările ulterioare.III. Investigarea şi judecarea crimelor de război şi Genocid) , şi 10 capitole: ce tratează problemele în detaliu.

Dacă doriţi să citiţi această carte, care prezintă punctul de vedere al unui profesor de istorie şi sociolog turc, în problema Genocidului Armean, sunteţi rugaţi să vă exprimaţi opţiunea postând un comentariu la această notă. Pentru un răspuns mai în detaliu e de dorit să lăsaţi o adresă de email.

MUZEUL

Muzeul este o institutie publică. El este expresia respectului iar uneori şi dragostei publicului faţă de arta, opera, sau persoana unui creator sau a unui fapt istoric. Uneori toate la un loc. Dar este si expresia culturii, gradului de civilizaţie şi nobleţii iniţiatorilor, organizatorilor şi curatorilor muzeului respectiv. Fiind noţiuni conjugate, lipsa unor atari instituţii te duce cu gândul la consideraţii opuse.

Recenta vizită anuală a lui Charles Aznavour, cu familia sa alcătuită din soţie, copii, nepoţi şi soţia nepotului, în Armenia, pe lângă aspectul principal, familial, mai are şi scopul de a finaliza proiectul unui muzeu dedicat celebrului cântăreţ în capitala Armeniei. Deşi cele mai multe concerte ale sale nu s-au desfăşurat aici. Locuitorii acestei urbe însă au simţit nevoia de a aduce o ofrandă unui om pe care l-au considerat că-i reprezintă. Au dovedit că au un anumit nivel de civilizaţie. Dacă vreţi–europeană.

Are comunitatea armeană din România motivaţii să amenajeze muzee.? Asta presupunând că se poate ridica la acest nivel. Există, slavă Domnului, un muzeu de obiecte de cult şi vechi manuscrise bisericeşti care–în sfârşit–de o bună bucată de vreme este îgrijit cu pricepere de D-na Arshaluys Paronian. Se pare că un muzeu, oarecum asemănător, s-a reînfiinţat la Gherla. S-a vorbit pe la colţuri despre organizarea unui Muzeu închinat Genocidului dar, cum era de aşteptat, UAR nu a manifestat un interes deosebit faţă de această idee.

Avem oare personalităţi în istoria comunităţii noastre care să merite organizarea unui muzeu? Greu de spus, atâta vreme cât nu fixăm nişte criterii. Dacă le cantonăm înlăuntrul comunităţii se pare că va trebui să ne mărginim la una sau două persoane. Mai întâi vine Vasken I-ul care, născut şi crescut în sânul acestei comunităţi, nu numai că a urcat pe cele mai înalte trepte ierarhice ale Bisericii Apostolice Armene, dar a şi desfăşurat o activitate de resuscitare a clerului şi a restaurării şi zidirii de noi biserici, atât în Armenia cât şi în diaspora. Pentru asta i s-a conferit titlul de Şinarar (Ziditorul). Nici el, ca şi Aznavour, nu a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale în România. Dar şi el binemerită, de la noi, un gest asemănător.

De curând, s-a descoperit o voluminoasă arhivă a lui Hagop Siruni, cel care a scos din uitare şi a încredinţat tiparului şi opiniei publice istoria armenilor din România. El mai are elaborate 6 sau 8 volume, unele inedite, privind istoria întregii diaspore armene.Parte din această voluminoasă operă a fost publicată la Los Angeles, Beyrut, Sidney etc. Munca lui de popularizare a istoriei şi culturii armene în rândurile opiniei publice din România interbelică au lăsat urme care abia acum au început să se şteargă. Ideea de a da numele său unei străzi a eşuat pe drum, idea unei plăci pe blocul care stă pe locul fostei sale case aşijdeea. Poate ideia unui muzeu va părea mai fezabilă.?

Pentru a organiza aceste muzee nu e nevoie de clădiri impunătoare. O încăpere decentă şi organizată cu pricepere şi dăruire e suficientă. Dar avem noi oare statura şi sufletul atât de nobil, ne ridicăm noi oare la înălţimea unui platou cultural unde asemenea acte devin naturale şi de la sine înţeles? În naivitatea mea eu mai sper încă.