PANTEONUL

Cine nu este impresionat de monumentala clădire a Panteonului situat pe Bulevard Saint Michele?  El adaposteste ramasitele pamantesti a celor mai de vază personalitati ale artei literaturii si a altor domenii a Franţei. Situri similare exista si in alte locuri. Celebrul cimitir Novodevicee din Moscova, Pere Lachese din Paris, şi tot aşa şi în alte ţări şi locuri. La Bucureşti avem cimitirul Belu unde exista chiar o alee a scriitorilor. La mormântul lui Eminescu exista mereu câte un, sau mai multe buchete, de flori proaspete.

Vicisitudinile istoriei au vrut ca armenii sa-şi dezvolte cultura în afara vetrei lor strămoşeşti.  Personalităţi de primă mână sunt înhumaţi acolo unde au trudit, adică departe de patrie. Gruzia, Turcia, Egipt…În secolul 19, secol care a marcat o furtunoasă dezvoltare a literaturii şi a artelor plastice şi dramatice armene, două au fost oraşele care au adăpostit pe slujitorii culturii naţionale armene. Aceste erau Tiflisul şi Constantinopole. În 1818, Tiflisul era populat de armeni în proporţie de 75%.  Spre sfârşitul acelui secol proporţia se inversase. În acest răstimp, apăreau la Tiflis circa 700 de periodice diverse în limba armeana. Funcţionau teatre, se publicau volume de beletristică, exista o pleiadă de scriitori care dezbăteau temele zilei în paginile presei sau în numeroasele localuri armeneşti ale timpului.

Cartierul armenesc se numeşte Avlabar. Acolo este -era cimitirul unde erau înhumaţi, ca şi la Belu, scriitori, pictori, actori, redactori celebri a unor publicaţii care au trasat brazde adânci în cultura armeană. Aceste personalitîţi ocupă pagini întregi în manualele şcolarilor claselor primare şi de gimnaziu, se studiază pretutindeni în liceele armene şi constituie obiect de studiu şi examene la faculatăţile de profil. Apar opere complete, studii şi eseuri  şi monografii închinate acestor scriitori. Mai toată literatura armeană poate fi privită înscrisă în lespezile de marmură sau granit din cimitirul din Avlabar. Raffi, Sundukian, Tumanian, Nar-Dos, Petros Atamian, Surenianţ, Dţerenţ, Muraţan, sunt numai primele nume dintr-o listă care în nici un caz nu ar încăpea aici dacă am selecta doar pe cei mai importanţi.

Aceste morminte, prin grija adminidtraţiai gruzine, au fost aruncate de o parte, iar pe locul lor a crescut o mare catedrala gruzină Sf.Treime. Alături, pe locul ce a mai rămas liber  se construieşte un seminar teologic ceea ce va duce la totala dispariţie a cimitirului-panteon al literaturii armene.

Nu cunoaştem care e ste soarta sciitorilor şi a oamneilor de cultură armeni înhumaţi în sec.19, la Istambul. Soarta pleiadei de scriitori decedaţi brusc în 1915, o cunoaştem…

Nu de mult am dat peste o scrisoare ,pe net, a cuiva care a vizitat cimitirul armean din Cairo. El a rămas consternat văzând starea deplorabilă în care se aflau mormintele lui Ervand Odian, Vahan Tekeian şi a altor scriitori şi oameni de cultură înhumaţi acolo. El făcea o remarcă laudativă la adresa cimitirului armean din Bucureşti dând-ul ca exemplu de ordine şi bună îngrijire.

Mă întreb, aducându-mi aminte cum au fost transportate rămăţiţele pământeşti ale lui Komitas, Saroyan, Dro Kanayan la Erevan, de ce nu se procedează în mod similar cu ceilalţi. Nu de alta dar soarta acestor mari dispăruţi nu este sigură nici după moarte. Ştiu că este vorba de un efort financiar considerabil, dar putem face şi noi un Panteon la Erevan —sau Ecimiadzin—unde să adunăm laolată rămăşiţele celor care ne-au luminat minţile şi care au clădit temelia conştiinţei noastre naţionale.  Să ne imaginăm că dacă ei ar fi trăitori astăzi, ei ar fi părăsit Tbilisi şi s-ar fi mutat la Erevan. Nu merită ei această cinstire din partea strănepoţilor lor?

NETUL CA O ŞATRĂ

  Netul e o agora in care intră oricine. De la nobil la ticălos, de la înţelept la zevzec. Doar e accesibil oricui. Dar, spre deosebire de agora, unde gura ce vorbeşte se şi vede, netul e paradisul laşilor care pot vocifera sub acoperirea anonimatului. Cred ei. Aşa se face că apar tot felul de imundităţi pe care, unii mai tari de caracter, le lasă nebăgate în seamă. Alţii, mai slabi de înger ripostează, spre hazul unor gură cască. Uneori însă obrăznicia atinge nivele care merită să fie luată în seamă, spre a fi pusă la punct. Cum? Simplu: prin demascarea nominală a autorului de glume proaste sau chiar calomnii murdare. Uneori, colportorii de ştiriuţe insidioase ciupesc de unde pot ceva bârfe pe care la aranjează cu floricelele adecvate imaginaţiei lor —şi nivelului intelectului lor —şi îşi oferă satisfacţii meschine de a le posta pe net. Caracterul rizibil al unora rezidă mai întâi din inconsistenta subiectului şi apoi din inadecvarea la scopul propus. Cititorul naiv, înghite hinturile pernicioase împreună cu cele câteva informaţii reale care se deformează prin hipertrofiere sau omisiuni voite. Cu asemenea reţete sfertidocţii paranoizi merg la defilare alimentându-şi o falsă mândrie şi o reală îngâmfare. Tratamentul de elecţie pentru această plagă e ignorarea ei. Numai că uneori obrăznicia capătă dimensiuni care o fac să merite atenţia. Atunci, cum am spus mai sus, trebuie izolat virusul şi pus în spirt la vedere, să stea în văzul tuturor ca un exponat de muzeu. Cu siguranţă că nu doreşte asta: altminteri de s-ar ascunde? Dar, leacul mortal, care ucide astfel de tembelisme, este izolarea. Zădărnicia efortului depus va inocula sentimentul de inutilitate şi, în căutarea altor preocupări, vor dispare apucăturile maniace pe cale naturală. Uneori furia neputincioasă a nătângiilor capătă proporţiile care pot stârni chiar comentarii ca acesta de faţă. Un soţ înşelat poate deveni peste noapte producător de filmuleţe care atacă vulnerabilităţile rivalului său. Dar ca să vezi că logica nu face casă buna cu furia : el sa năpusteşte şi peste alte persoane care nu au nici cea mai mică relaţie cu presupusul rival. Pe ce criteriu? Pe criteriul unei aparente apropieri, uneori destul de vagi, cum ar fi spre exemplu cea etnică. Sorginţile rasiste latente răbufnesc la suprafaţa cazanului cu smoală. Şi aşa se face că oameni care îşi văd de treaba şi necazurile lor proprii se trezesc atacaţi pe net de necunoscuţi din te miri ce pricină pe nepusă masă. Anonimatul laş creează derută şi bulversare înveninând atmosfere, fără nici un folos, nici măcar indirect, pentru satisfacţia meschină a atacantului. De acord. Cu rivalul tău ai ce ai. Rezolvă-ţi problemele civilizat şi bărbăteşte. Dar de ce nedumereşti oameni care nu au nici în clin nici în mânecă cu necazurile tale? Nu cumva ai deficienţe de intelect? Nu cumva eşti nu trădat ci părăsit? Sper să cunoşti diferenţa…Dar odată ce sunt încurcate instituţiile ce mai contează persoanele.? Lucrurile ar putea să se extindă la un popor întreg şi merge chiar adânc în istorie, cu folosirea termenilor de toţi…, totdeauna… etc. Netul suportă orice… Oricum ar fi, ospitalitatea netului nu este un motiv să deranjezi un web întreg pentru că te-ai trezit într-o situaţie ridicolă de ne-învidiat.

ISTORIILE LUI ERDOGAN

Hotarat lucru nici pe Turci Genocidul nu le da pace! Numai ca ei vor sa demonstreze cu orice pret ceva.Ceva care vor ei si care istoricii, memorialistii, savantii, diplomatii, ambasadorii, consulii, militarii, profesorii, toata lumea politica, stiintifica si academica a studiat, a constatat, s-a convins si a concluzionat, DAR care nu le convine turcilor. Si atunci?

Pai atunci dam de o parte concluziile unei intregi armate de specialisti si istorici , declaram nula munca lor de aproape un secol, si numim ALTI istorici , mai noi, mai nestiutori si mai …turcofili (…) care sa traga ALTE concluzii. Care?

Cum care? Alea care convin turcilor.Normal, negand pe cele precedente .Negand stiinta, negand istoria. Doi vecini certareti ajung la tribunal care cu legea in mana da un verdict. Una din parti da recurs. Asta vrea Turcia. Recurs.Numai ca in stiinta , recte in stiinta istoriei, nu se poate face reecurs.Nu poti face recurs la teoria lui Copernic.Nu poti face recurs la fapte consemnate OFICIAL de istorie. Atunci?

Atunci ce mai comisie de istorici vrea domnul Erdogan? Avem nevoie de o comisie care sa CONSTATE ce au constata deja savantii si istoricii pe baza documentelor oficiale emise de guvernele lumii la timpul sau. Asta e cat se poate de limpede. Nu sunt nici un fel de dubii. Iar daca Turcia doreste rescrierea , in folosul sau, a faptelor , atunci asta se numeste cu un singur cuvant:fals!

Cautati o comisie de falsificatori domnule Erdogan? Nu o puteti gasi! Daca o doriti trebuie sa o platiti cu bani pesin! Dar asta se numeste in justitie altfel.Si nu cred ca doriti sa fiti etichetat ca atare.

UN PAS INAINTE UN PAS INAPOI

Tangoul Armeano-Turc continua.

Dupa ce Protocoalele  incheiate (dar nu parafate inca) ignorau Azerbaigeanul acum Erdogan afirma  ca nu se va normaliza situatia armeano-turca atata timp cat Armenia (? de ce Armenia cand Artsahul e stat independent?) nu va reglementa problema Karabahului. Cu alta cuvinte blocada continua dar , vedeti dumneavoastra, Armenia e de vina ca nu face  pasi concreti pentru aceasta.Sau vorbind pe sleau nu face concesii majore fara ca parte a celalata sa faca un pas …decat verbal. Mai mult , aplicand principiul divide et impera  Erdogan sugereaza ca Armenia  sa se debaraseze de influenta Diasporei . Diaspora nu serveste la nimic  a adaugat el. 

Acum stiti si dumneavoastra: fara presiunea Diasporei chiar la nivelul Congresului American, nu ar fi fost posibile nici macar acele amarate de Protocoale care-pana la ratificare- raman niste vorbe in vant.

Dupa cat se vede treaba, Erdogan mizeaza pe naivitatea si prostia armenilor , ceea ce este jignitor. E drept ca momente de naivitate sunt inregistrate de istorie (alianta dashnak-ittihatista, efemera si nefasta din 1914).  

Oricum, desi pana in momentul de fata totul e doar pe hartie nu putem prevedea rezultatele pregatite in culise si care ne pot lua prin surprindere.

MEMORIA COMUNITATII SI CINE SE SINCHISESTE DE EA

Parca Milan Kundera spunea ca un popor moare atunci cand i-si pierde memoria. Daca ai ce memora trebuie sa-ti pese de asta, trebuie cumva s-0 fixezi. Trebuie sa te sinchisesti de arhiva vorbita-scisa a comunitatii daca nu urmaresti cu tot dinadinsul sa dispari cat mai ignorat ca un nimic , ca un gunoi. Hai sa ne sinchisim, scria Nichita Stanescu.  Cine se sinchiseste pe la noi de asta? Nimeni? Ei nu! Unii chiar pun umarul si fac lucruri notabile pentru asta. De pilda Vosganian. O fi fictiune fiction  ultima sa carte, dar, o subliniaza autorul, e bazata pe memoria colectiva a comunitatii armene, a romanahayilor. Desigur partiala. Caci nimeni nu este omniprezent, nici in timp nici in spatiu. Mai sunt, evident timpuri si locuri ce ar merita sa fie povestite, retinute, redate cititorului de azi poate curios sa arunce o privire in trecutul unei colectivitati pe cale de extinctie. Poate tot Vosganian ne va oferi un alt volum in aceiasi directie, cine stie. Dar poate unii isi mai amintesc cu ceva timp in urma de volumul de Memorialistica (asa se intituleaza) semnat de Gabriel Diradurian, romancier si dramaturg romanahay, retras cumva in umbra in ultimii 2-3 ani. Desi retras el nu a ramas si inactiv. In acest timp el a scris o continuare a Memorialisticii unde sunt prezente in paginile masivei carti (tiparita ar fi cam 500 pag) nu numai figuri de romanhay din Romania dar si cei emigrati in SUA pe care autorul i-a cunoscut personal in anii pe care i-a petrecut in America.

Este interesata comunitatea armeana, detinatoare de tiparnita si un soi de editura de a pune la dispozitia cititorului aceasta carte? Nu stim. E cert ca intre Humanitas si Ararat cea din urma este indicata ca loc de a vedea lumina tiparului aceste memorii. Problema insa este daca o doreste. Dar de ce nu ar dori editura ArAraT sa le publice? Poti sa sti? Poate se teme de unele adevaruri care ar deranja pe unii supravietuitori antedecembristi.? Sa fie oare influienta lor inca asa de mare? Nu ne vine sa credem, dar faptele desigur vor developa cliseul cu claritate.

Asteptam publicarea continuarii acestor memorii la ARARAT. Desigur orice alta editura  o va face ca alternativa, dar atunci cartea se va difuza in toata tara.

GRUBER SI AZERII

Cine a vazut filmul d-lui Gabrea (unul din filmele real bune a cinematografiei romanesti) nu poate uita scena cand Malaparte vine in biroul chestorului cu o doleanta. Tratat cu deferenta de chestor acesta devine mai atent oadata cu aparitia consulului italian.Dar cand acesta pomeneste de seful komendaturii germane din Iasi chestorul incepe sa joace pe sarma si devine extrem de cooperant. Amusing…Si foarte omenesc, nu?

Nu credeam ca se va reedita aceasta scena si in politica regionala caucaziana si inca atat de curand. Dupa semnarea Protocoalelor tuco-armene (observati, nu acord, nu tratat, nu intelegere, nu…ci protocoale) la Baku s-a asternut o tacere mormantala. Asa e cand azerii gandesc. Protocoalele , in ciuda asigurarilor date de ME  turc mai inainte , nu pomeneau nimic de azeri si Karabah!!!. Partida se joaca deci (ca la fotbal) intre doi. Azerii au ramas la mantinela. Ce a urmat? Pai…efectul Gruber!  Baku, cu sau fara noduri in gat, a declarat acum ca ia in considerare ridicarea blocadei .Nde…ati auzit! Eeeei fireste, publicul propriu trebuie menajat si el …cu conditia rezolvarii problemei Karabahului.  Ca sa vezi! Pai problema Karbahului e rezolvata de 18 ani! Blocada? Pai Armenie a rezolvat cate ceva cu blocada. Iata se importa gaz si petrol din Iran. Nu  mai e nevoie de nici un Baku! Si puterea de cumparare a pietei azere nu e chiar foarte tentatnta ca sa se sparga in barci armenii cu blocada aia.Acum. Inainte…era alta galeata.

De fapt poate ca Armenia ar trebui sa puna conditii: vreti sa va dam voie sa ridicati blocada? Acceptati status quo  al Karabahului si suntem de acoord ca sa ridicati blocada! E bine?

Bun e filmul d-lui Gabrea! E din viata.Si foarte foarte actual. Vi-l recomand.

ULTIMA SUBCOMISIE…

 Actul de deces a revendicării recunoasterii Genocidului a fost semnat luni 30 august la Berna intre Turcia si Armenia cu medierea Elvetiei. Acest act a fost botezat Protocol menit să Ghideze …Elaborarea şi Dezvoltarea Relatiilor dintre cele doua ţări. Asta e. Iar în aditional e şi o foaie de parcurs.Cu termene si sarcini clare. Armenia a cedat! Cine câstiga? Turcia evident, care vede una din piedicile majore de intrare în UE doborâte ! Paris vaux un Messe ! Regele Henric niciodata nu a călcat în Biserică afară de ziua încoronarii sale ,prilej cu care s-a si …botezat catolic. Pro forma. Istoria se repetă. După ce se va vedea cu sacii în caruţă nimic nu va împiedica Turcia să-si vadă de treabă. Ca mai demult. Avem o mică ţară de 3-4 milioane faţă de un vecin de 70 de milioane. Şoarecele încheie un protocol cu…elefantul. Mde!. Arma recunoasterii genocidului era redutabila. Acum nu mai e. Suntem cu fundul gol! Protocoalele ating totusi, fără să o numeasca măcar, problema în chestiune (sssssss, sa nu audă cineva, o!). Unde? In ultima si cea mai din urma parte. În ce fel? Ultima subcomisie urmeaza sa se ocupe de…EXAMINAREA STIINTIFICĂ a documentelor si arhivelor istorice, DEFINIREA PROBLEMELOR existente, si să FORMULEZE RECOMANDĂRI. Nici măcar nu se precizeaza perioda istorica !… Sub aceasta lespede verbala anostă zac 2 milioane de victime neînhumate, mii de biserici profanate, sute de mii de copii turciti, mii de fete si femei violate, averi jefuite si averi dovedite cu acte dar refuzate să fie recunoscute, teritorii reprezentând o ţară abuziv ocupate. Dacă as fi scris cu tocul mi-ar fi tremurat mâna de emotie, indignare si mânie. De obidă si ruşine. Ruşinea neputintei de a nu putea pune mîna pe arme si a face dreptate, în cadrul unei armate regulate si conduse de generali priceputi. Care nu exista. Rusinea de a asista la o vânzare (a câta Doamne?) pentru care nici măcar nu s-a obtinut un pret demn de mentionat. Dar când primele pagini a Istoriei noastre sunt întinate de Vasak ce mai conteaza numele unuia care e un demn urmas al acestuia si care vine acum sa încheie totul definitiv? Numai Dumnezeu ne mai poate face dreptate!

ULTIMUL CERC

 

        Cronici de familie, amânuntite sau nu, s-au mai scris. Armeni din România au mai populat paginile literaturii dunarene.   Si totusi mânunchiul acesta de destine sparte ne introduce într-o lume deloc frecventata de literatura de la poalele Carpatilor. Manigomian a lui Calinescu e un musafir chiar si la el acasa. Aici în Cartea Şoaptelor, patrundem în miezul lucrurilor. Oameni atât de diferiti, unii nici nu se cunosc între ei, sunt legati invizibil de verdictul unui acelas destin implacabil care îi duce la pieire. Ei nici nu au un tel comun, nu sunt condusi de o idee de care s-ar agata ca de o busola, fiecare are lupta sa, drumul sau, optiunile sale, nimic nu-i leagă decât poate nazuinta spre supravietuire dar în care ei esueaza. Aceasta fresca a la Hyeronimus Bosh, tocmai când pare ca nu se poate sustine, tocmai când pare de neînteles  în sorgintile si finalitatile sale, tocmai când pare un mozaic arbitrar si literar funambulesc, spre finalul romanului se aseaza temeinic—neasteptat pentru cititorul neavizat—pe temelia, obârsia, acestor destine disparate legându-le într-un mânunchi inextricabil si inseparabil dar totodata readus la izvorul sau primar. Am numit episodul Yusuf. Fie că au pasit sau nu fizic acolo, drumul tuturor armenilor risipiti în lume a trecut pe la Deir –es-Zor. Cine nu a trecut acolo cu piciorul, a trecut cu sufletul si cu inima si talpile tuturor armenilor din Diaspora au urme din nisipul desertului acela blestemat. Si dintr-o data devine clar de ce cărările vietii atâtor armeni de pretutindeni au fost frânte. De ce în sângele lor au fost scrise codurile spaimei, neîncrederii si lipsa dorintei de a scruta viitorul în care generatiile genocidului nu se mai regăseau. O întreaga gama a deznadejdii, marturisita sau nu, avea sa marcheze decenii viata comunitatilor armene din diaspora. Este ceea ce reiese, la o lectura atenta, si din romanul Cartea Soaptelor. A  soaptelor, de teama de a vorbi tare, de teama de a nu fi înteles. Cum să fi înteles de cineva care nu  a trecut pe la Deir-es-Zor? Si astfel, romanul reuseste să prezinte, dar să si  explice , destinele armenilor refugiati în România dupa primul razboi mondial si ajunsi, dimpreuna cu românii sa împarta, mai apoi, anii comunismului. Abia la sfârsit cititorul are revelatia unitatii romanului, a pledoariei sale pentru umanitate , condamnarea tacita a intolerantelor de tot felul, apelul său la acceptarea celuilalt, speranta într-o societate unde oamenii nu-si vor mai disputa cu arme bucata de pamânt pentru supravietuire.
         Cartea Soaptelor  este romanul unor exilati, este povestea unor oameni alungati din propria tara si care încearca fara sa reuseasca sa refaca iar caldura vetrei stramosesti pe alte meleaguri. Poate micile întâmplari pitoresti nu vor interesa pe multi, si în mod sigur nu vor prezenta interes în viitor. Dar ele zugravesc cu concretetea lor clipele de viata bântuita de frustrari, dintre care cea mai mare este nostalgia muta a unei Patrii pierdute iremediabil. Acest evantai al unor ratari de a caror realitate  doar destinul pare vinovat converge catre o cauza originara pe care cutremurat cititorul o descopera spre final. Drumul lui Yusuf este drumul oricarui armean diasporan. Arid în simplitatea lui, advers în substanta sa, lipsit de optiuni si fara de întoarcere. Anul 1915, departe de a fi singular în îndelungul act genocidar comis de imperiul otoman, este totusi emblematic prin amploarea sa culminanta ca expresie a acelei solutii finale  proclamate înca de la congresul secret al CUP din 1910 de la Salonic. Deir es Zorul este expesia sa finala, reductia sa simbolica. De aici si rolul sau axial în economia romanului cu valoarea unui final de simfonie fantastica detonând un tragism coplesitor. Desi nu se vorbeste mai nimic de acest desert al damnării la începutul romanului, prezenta sa se regaseste pretutindeni, ascunsa adânc în sufletele amputate ale personajelor ce populeaza romanul.  Învaluit, la început, în pagini de povesti molcute de provincie finalul cartii contrasteaza plasându-se într-un registru dantesc unde trairile ating supraumanul. Este pentru prima data, poate, când tema aceasta, a holocaustului armean de la începutul sec XX, este abordata din interior. Si spunem asta referindu-ne nu la sociologic ci la psihologic. Fara Genocid profilul psihic al armeanului ar fi fost altul. Werfel a proiectat destinul lui Bagratian asupra evenimentelor din 1915 derulate într-o Turcie care îi era straina. Hilsenrath proiecteaza mentalitatea imperial-otomana asupra armeanului-american Katisian, aruncat de destin în Turcia din 1915. Arslan zugraveste tabloul contradictiilor interne în societatea turca din 1915 urmarind drama unei familii si a unei povesti de dragoste imposibile. În Cartea Soaptelor  trăim drama din interiorul  sufletelor, a memoriei personale si a simtamintelor personajelor atât de diferite care virtual participa, cu toate, la tragicele evenimente din 1915. Yusuf nu este decât expresia lor sincretica si e unit cu ele prin firele nevazute ale destinului comun. Un destin care nu s-a încheiat înca.
      Cum va recepta cititorul aceasta carte? Fara sa fi parcurs un minim de pagini de istorie recenta? Fara sa aiba în familie bunici sau unchi macelariti pe drumurile arse de soare a Asiei Mici? Fara sa auda în tinerete povesti apocaliptice din propria sa familie.? Dar autorul nu putea  sa nu scrie aceasta carte, nu putea sa lase uitarii atâta suferinta si durere chiar daca, deja în timpul copilariei sale, ele erau mascate si ascunse în adâncul sufletelor si se manifestau doar în permanenta tristetii care însotea fiecare zâmbet al adultilor. Poate ca autorul a urmat povata tolstoiana  care afirma ca nu trebuie sa te apuci de scris decât daca simti nevoia imperioasa de a spune lumii ceva.
        În Cartea Soaptelor  Vosganian  a spus ce a avut de spus.

Aspectul financiar al Genocidului

Acum 94 de ani întreaga populaţie de circa 2 milioane de armeni din Armenia Apuseană au murit afară de cei cîţiva care au reuşit să fugă. 

De fapt de la început, şi timp de 6 secole ocupaţia turcească a Armeniei a menţinut permanent o stare genocidară. Creştinii nu valorau în imperiul otoman mai mult decât oile de pe pajişti: erau tunşi, mulşi şi omorâţi după plac. Înmulţindu-se totuşi şi desmeticindu-se politic şi cultural au neliniştit pe sultanul semiarmean Hamid-2 care a pornit la rărirea rândurilor armenilor .Am numit pogromurile hamidiene. Ele au jucat rolul lor, netezind calea junilor turci care au terminat procesul de eradicare a ultimelor rămăşiţe creştine din Asia Mică.

Aşa prezentîndu-se lucrurile, încă din sec 19 armenii mai bogaţi, mai cu seamă de la oraş, cei care câştigaseră dreptul de a fi effendi  s-au gândit să -şi pună la adăpost agoniseala, Turcia nefiind o ţară în care creştinul să se simtă în siguranţă. În acest scop ei au intreprins mai multe acţiuni. Prima a fost aceia de a trimite o parte din familie în Statele Unite pentru a  avea unde să se refugieze la nevoie. Apoi au făcut depuneri la Băncile din Europa, în special Deutsches Bank. În plus şi-au asigurat averile, imobilele, terenurile şi chiar vieţile la societăţi de asigurare europene mai ales din Germania. Pentru mai multă siguranţă actele respective le-au încredinţat, o parte din ei, rudelor din America. Genocidul a sters de pe faţa pământului pe titulari. Au trecut ani, decenii, se apropie , iată, un secol. Procentele sumelor depuse sau aigurate au crescut incredibil, ajungând la cifre imense. Incă Talaat cocheta cu Morghenthau-spre oroarea acestuia- ca acesta să intervină şi să facă să se verse aceste sume, de loc mici chiar şi atunci,  în contul statului turc, pe motiv că titularii care muriseră fără urmaşi (aşa spera el) erau cetăţeni turci şi deci statul turc era moştenitorul de drept!

Un grup de avocaţi armeni din America au instruit procesul în numele urmaşilor titularilor. Au avut câştig de cauză în acele state americane unde Genocidul fusese recunoscut. Din păcate aceste sentinţe favorabile au fost blocate de Curtea Federală care a motivat că nu poate valida un act care în fond contravine politicii Preşedintelui de a nu recunoaşte realitatea Genocidului antiarmean.

Armenii din America nu au altă cale decât de a lupta cu perseverenţă ca şi restul de 10-15% din statele americane care au mai rămas , să recunoască Genocidul, şi, astfel având o majoritate implicită, să oblige preşedinţia să cedeze în faţa evidenţei.

Evident o parte a acestor sume vor fi vărsate, de bună seamă, şi în fondul mondial armean unde anual se fac vărsăminte din sumele rezultate din teledonurile organizate periodic.

Iată deci care sunt aspetele finaciare a problemei recunoaşterii Genocidului.

POPOR FARA BUCATARIE ?

        
 Chiar asa, spuse amicul meu sorbind din bere, noi armenii nu avem bucatarie specifica  sa deschidem un restaurant asa cum are tot mapamondul în Bucuresti? . Pai, zic, nu chiar tot mapamondul…Ce vorbesti, spuse amicul luând un ghid de pe masa, uite restaurantele cu specific din Bucuresti…ia sa vedem, da! Asa, americane…5! , Arabesc…1, Argentinian…2, Belgian…2, trebuia sa vina armenesc aicea dar nu e…Brazilian 2, Chinezesc, oho! 9, Corean 1, Elvetian 1, Francez …9, German…2, Grecesc…4, Indian 4, Iranian 1, Israelian 1, Irlandez 1, Japonez…5 ! , Libanez…6, Marocan…1, Mexican…3, Portughez…1, Românesc 42, e normal…, Sârbesc 2,  Spaniol…5, Thailandez, 2 , ca sa vezi!,…Turcesc ..2,  Unguresc…3,  Vietnamez..1. O fi si unul Neo Zeelandez, dar nu mai caut ca armenesc nu gasesti oricum.! Nu avem bucatarie specifica, asta e!
 Cum sa nu avem, pai am o carte de bucate armeneasca plina cu retete si poze care mai de care! Tu zi mai bine ca nu avem locatie …Spatiul comercial se gaseste greu si costa…Ce vorbesti? Cum nu avem? Pai resturantul acela turcesc de pe Calea Mosilor e locatia noastra, stiai? E închiriat turcilor si merge! Ce nu mergea si cu noi?
 Mde…dar cine sa munceasca? Doar e munca multa la un restaurant! Aprovizionare, pastrare, preparare, servire, debarasare, curatenie, ambient, politete, muzica, advertaizing , eventual catering, organizare seri speciale, ehe…si mai e si gestiunea , întretinerea, salarii, asigurari sociale, taxele, garda…Faci tu asta? Eu…pai eu nu am zis ca ma pricep…Pai vezi! Asta e ca nu te pricepi! Si vorbesti! Pai eu nu am zis de mine…am zis în general…Se poate angaja oricine care e priceput si restaurantul va merge, doar un singur om, bucatarul sef trebuie sa stie câteva retete armenesti si…
 Unde ai mai vazut tu restaurant cu specific armenesc? Eu…uite era unul la Viena! Era…mai e? Vezi! Pai mai sunt la Paris, New York, LA, …Aia e acolo. Aici—e aici. Acu eu nu zic ca nu se poate , dar e prea multa bataie de cap!
 In pierdere nu ar lucra. Acum restaurantele merg…Si daca ai si idei…
 Pai eu nu vad pe nimeni pe la noi cu idei si mai ales cu tragere de inima…
 Asa ca —las-o balta!
 Adica—suntem un popor fara bucatarie?
 -…