ERDOGAN SEMI-GURA DE AUR

 

Când  Erdogan se supara o ia de-a-dreptul si o spune asa  verde…româneste. Numai ca ascultatorii încep sa-si puna întrebari. Despre ce e vorba? Mai întâi sa va spunem ca în China, stat multinational, are printre natiile alcatuitoare uiguri si han-i. Uigurii sunt turcofoni, un fel de stramosi ai turcilor de acum 1000 de ani ( ne amestecati cu cei 500 de copii haraci platiti de Tara Româneasca, si nu numai) iar han e populatia majoritara chineza. Aceste doua populatii au pus de o cearta în provincia Xinjiang. Sângeroasa. A iesit cu morti si raniti. A sarit Erdogan aparatorul tuturor turcilor din Univers acuzând China de…semigenocid! Iata deci un cuvânt nou…semi-genocid. Nu facem analiza filologico-semantica ca nu suntem de specialitate.Erdogan a adaugat (la conferinta de presa de la G8) Pe de o parte vorbim de drepturile omului pe de alta ne multumim sa contemplam aceste incidente.Este incredibil!
Este credibil însa ca milioanele de armeni, asirieni, greci exterminati în imperiul otoman nu au nici macar dreptul la caracterizarea asta pe jumatate de semigenocid!?
Oricum China s-a simtit total nedreptatita. A venit cu cifre si argumente. A aratat clar ca au fost mai multe victime din rândul populatiei Han decât Uigure. Mai mult, în ultimii ani populatia uigura s-a dublat.Si în plus tocmai Turcia sare cu gura care a comis un genocid împotriva Armenilor? .Presa chineza dixit!
Mâine poimâine, datorita stralucitei interventii a d-lui Erdogan vom asista la recunoasterea Genocidului antiarmean din partea unui sfert din populatia globului? Am numit China. Cine a zis asta sa-i fie gura aurita!

DUBLA CRIMA DIN STRADA GENERAL MANU 7

 
Atunci când citim afirmaţia unora cum că România nu este un stat naţional suntem cuprinşi de indignare  firească. Dar când aflăm cum ne batem joc noi înşine de certificatele noastre de nobleţe, de valorile noastre care stau la temelia fiinţei noastre naţionale moderne avem un moment de şovăială: nu cumva chiar nu suntem un popor cu mândrie naţională, cu acel simţ al demnităţii care ar trebui să ne oblige să păzim diplomele de merit pe care am ştiut să ni le obţinem în decursul timpurilor? Sunt atâtea exemple dureroase care pot sta la baza acestor afirmaţii, şi dacă înainte de 1989 puteau fi puse pe seama unor contexte ideologice, acum astfel de manifestări nu au altă justificare decât lipsa crasă a oricărei demnităţi .Deoarece acela care îşi denigrează neamul dispreţuindu-i valorile nu merită nici un respect din partea societăţii civilizate.
Ar fi multe de spus despre modul în care sfidând orice idee de conservare a patrimoniului istoric al Bucureştilor  se înalţă în cele mai nepotrivite locuri implanturi ce se simt respinse de ambientul construcţiilor gazdă mutilând grav un oraş care încă mai pastrează atmosfera unui trecut populat de istorie, figuri literare, artistice şi de proprii nostri părinti si bunici. Străzi şi case prin care şi-au purtat paşii scriitori, oameni politici, pictori sau actori, toţi cei care alcătuiesc Panteonul spiritual al oricărui şcolar, student sau adult sunt violentate de o crasă insensibilitate (nesimţire ) urbanistică galopantă care are ca rezultat ,voit sau nu, demolarea acelui Panteon.
Sclavi ai modelor de import, dispretuind propriile noastre valori, nu preluăm din Vest lecţiile prin care au trecut ţările civilizate ale Europei, din care —iată—facem şi noi parte. După turnul Montparnasse nu s-a mai clădit nimic asemenea decât în cartierul special destinat, Defence , la Paris. Toate capitalele europene conservă şi consolidează vechile clădiri alocând spaţii speciale construcţiilor ce nu comunică de fel cu epocile trecute. Trântirea aleatoare a clădirilor de sticlă şi beton a devenit o plagă ce ameninţă desfiinţarea Capitalei ca oraş cu trecut istoric acreditând ideea că Bucureştiul a fost mai întâi o stâna şi acum, iată, e un New York ! Ridicol şi trist totodată.
Profesorii noştri de liceu nu au ocolit niciodată figura reformatorului ăi iniţiatorului Sistemului de Învaţământ Românesc, alcătuit după modelul european, în special francez şi german, Spiru Haret a cărui statuie din faţa Universitatii o admirăm din copilarie. Nu e întîmplător pusă alături de cei care au stimulat si militat pentru scrisul românesc si unitatea culturală si politică a neamului. Unitatea educaţională pusă pe baze moderne o datorăm lui Haret. Cele patru statui alcătuiesc coloana vertebrală a demnitatii fiinţei românesti.
Casa lui Spiru Haret (constructie 1890) aflată în strada General Manu, care a funcţionat decenii întregi ca o Casă Muzeu (din 1941)  este astăzi vandalizată si lăsată să se distrugă. Deja sufocată de un monstru de sticlă şi beton Casa lui Haret aşteaptă neputincioasă venirea demolatorilor înarmaţi cu avizul Ministerului  Culturii (!!) . Fiind în custodia Ministerului Culturii în 1956, ea apare sub jurisdicţia Ministerului Educaţiei în 1986 iar in 2001  aparţine Centrocoop-ului care …o vinde unui privat. De acum soarta ei era pecetluită.
 
S-a gândit cineva să o repună în binemeritatul ei rol de Casă Muzeu? S-a gândit cineva să o folosească drept fundaţie pentru cercetarea metodelor moderne pentru sistemul de învatământ, pentru studiul si sistematizarea sistemelor de învatamânt din alte ţări europene, pentru organizarea de conferinţe internaţionale pe tematica sistemelor educaţionale pentru alcătuirea unei baze de date pe aceste tematici puse la dispoziţia profesorilor din şcoli şi ministere, pentru editarea şi propagarea unor materiale imprimate sau electronice pentru diseminarea informaţiei preţioase pe teme educaţionale în serviciul corpului didactic naţional, şi mai ales pentru cinstirea savantului  care a dat concret dovadă de patriotism mai mult decât zeci de partide galagioase de azi? Nimic din toate acestea. În schimb asistăm la un dubios aliş-veriş cu sute de mii de euro, în dispreţul temeliilor culturii naţionale cum nici după un război distrugător şi persistenţa unei armate de ocupaţie de vandali nu ne-am fi putut aştepta.
Dacă autorităţile ce pot să se implice (Ministerul Culturii, Ministerul Educatiei, Primăria Capitalei, ba chiar si Primul Ministru) nu o vor face ne vor lăsa impresia  amară, regretabilă şi de neşters că nu locuim în România. Sau…aşa cum s-a trezit cineva prin presă spunînd, că România nu este un stat naţional.

 

ASA ARATA CASA SPIRU HARET ACUM:
http://casearmenesti.blogspot.com/2009/08/casa-spiru-haret-din-bucuresti.html

(apud Anton Fabian)

CLADIREA LUI DAMOCLES

 Încurcata poveste mai are si terenul din spatele Dudianului ! Când Hovsep Dudian, sfătuit de Siruni a decis să construiască o casă de cultură, a pus ochii pe Băile Mirea care erau tocmai atunci în dificultate financiară. Mirea a fost de acord cu vânzarea si cei doi aşteptau să intre la notar să perfecteze actele. Curios, Mirea a întrebat: de ce un armean, care e sau cafegiu sau covorar, vrea să se ocupe de băi publice? Hovsep, om simplu şi nediplomat i-a spus ce intenţiona. Brusc Mirea şi-a retras oferta şi vânzarea nu s-a mai făcut.El nu dorea ca Băile lui să fie demolate. Dudian a găsit soluţia:vechea şcoală care acum adăpostea Biblioteca Centrală urma să fie demolată, iar pe locul ei se va clădi Casa de Cultură Dudian. Şi aşa s-a făcut.Terenul celălalt a rămas ocupat de Baia publică, rebotezată Arcului odată cu nationalizarea din 1948 de către comunişti. Ulterior, când Ceausescu a rectificat strada, Baia Arcului a fost demolată şi terenul a devenit viran, o bună parte din el revenind însă lărgirii tramei stradale. După 1989, a apărut oportunitatea de se cumpăra terenul eventual şi în folosul comunităţii. Domnul G. s-a interesat la Primăria Municipiului. Primarul Halaicu a răspuns că în conformitate cu PUZ în fiecare colţ al intersecţiei urma să se ridice câte un mastodont multietajat. G. nu avea banii necesari şi nici la un consorţiu nu s-a gândit atunci. Primarul i-a oferit terenul numai cu chirie şi dreptul de a ridica construcţii usoare dar chiria era oneroasa. Terenul a rămas în afara interesului posibililor investitori din comunitate. AEGK era un consortiu grec care, cu ajutorul unui constructor turc a preluat contractul de ridicare a prevăzutului mastodont. Deşi acţiunea era pregnantă cu numeroase semne de întrebare NIMENI nu a suflat o vorbă, ca şi cum chestiunea nu privea pe nimeni. Zona era inadecvată unor edificii mai înalte decât nivelul mediu, stilul sticla-beton era în dezacord cu ansamblul de cărămidă –tencuială de epocă, turburarea echilibrului maselor construite punea serioase probleme la distribuţia sarcinilor dinamice ce apar în cazul unor mişcări telurice, redefinirea direcţiei si vitezei curenţilor de aer crea întrebari legate de stabilitatea învelitorilor şi chiar a ferestrelor clădirilor mai vechi, sarcina concentrată statică disproporţionată pe solul macroporos bucureştean ridica alte semne de întrebare privind stabilitatea solului pe care era asezată clădirea de patrimoniu care este Biserica Armenească. Nici una din aceste întrebări nu au răsărit cuiva în cap şi nici nu au fost puse nimănui, deşi cu puţin timp în urmă un alt mastodont, hotelul de 30 de etaje a fraţilor Păunescu a fost stopat definitiv prin retragerea autorizaţiei în urma campaniei de presă care avea ca slogan Salvaţi Ateneul! Era un bun exemplu de urmat, dar trebuia să-ţi pese ca să te apuci de aşa ceva. Nepăsarea a ajuns la cote şi mai mari când s-a dat acordul de a deversa apa+nisip extrasă din groapa de fundaţie în canalizarea casnică din curtea bisericii. Acest amestec a ros rapid conductele de canalizare subţiri, si luni de zile apa infiltrată a spălat pământul de sub fundaţiile bisericii şi scolii. Urmarea a fost tasarea periculoasă a terenului, apariţia fisurilor premergătoare prabuşirii şi deformarea construcţiilor. A fost nevoie de intervenţia Presedintelui Statului ca organele juridice să se sesizeze şi să decidă plata daunelor de către cei care au provocat pagubele. Înlăturare cărora a durat ani de zile. Ele au cuprins consolidarea terenului şi a celor trei clădiri afectate. Comunitatea a resimţit acest dezastru tehnologic prin stoparea activităţilor culturale, derularea cursurilor şcolare în condiţii inadecvate, ţinerea slujbelor religioase în alte locaţii. Acum clădirea aceasta, şi-a mai dezvăluit încă o latură a evantaiului de pericole ce le conţine. Incendiul, care spre norocul nostru s-a limitat mai mult la faţada clădirii pătrunzând prea puţin în interior, a transformat acest bloc turn într-o catapultă antică romană care arunca cu bucaţi de foc în clădirile adiacente. Numai intervenţia promtă a pompierilor, care deşi nu aveau mijloacele moderne adecvate unor asemenea cazuri, au reuşit să izoleze focul. Dacă focul cuprindea în masa ei clădirea în maximum 40 minute oţelul ajuns la 500 grade intra în domeniul plastic şi clădirea se culca pe o parte. Restul puteţi să vă imaginaţi singuri. Similar ar putea reacţiona acest edificiu, şi la solicitări mecanice intense scuturându-si podoaba vitrată (geamuri de 18 mm, de 3×2 m) al căror cioburi s-ar transforma în tot atâtea ghilotine redutabile. Aceasta clădire este o sursă de pericole potenţiale imprevizibile. Este o sabie a lui Damocles atârnata deasupra capului celor trei cladiri din Bd Carol 43. Ministrul Cultuirii a propus demolarea ei. Nu ştim daca cineva va fi de acord cu Domnia Sa. Dar noi, trebuie să punem la adapost patrimoniile aflate la Muzeul si Biblioteca Dudian. Acolo se află singurele noastre certificate care atestă că noi suntem un popor având o Cultură si nu suntem doar niste cafegii sau covorari şi atât.

SFARSITUL VORBELOR

           

 

           

 Nu neţineţi lecţii de democraţie…

Ce ne poate oferi Obama ? Reducerea preţului pâinii? Atunci e binevenit… (Din comentariile locuitorilor din Cairo cu prilejul vizitei lui Obama)

            Acesta e adevărul : toţi oamenii de pe glob s-au săturat de vorbăria politicienilor. Dar nu numai în Egipt. E valabil  şi în România. E valabil şi în organizaţii mai mărunte. Astăzi orice conducător de stat, guvern, minister, direcţie, uniune, partid etc este privit cu suspiciune oricâte promisiuni şi proiecte jonglează verbal în faţa electorilor. Ceea ce contează sunt faptele. Numai faptele. Prezente. Nu promise, nu întrevăzute sau prezise în viitor. Acestea fac mai puţin decât o ceapă degerată în ochii publicului. Şi chiar faptele sunt cernute prin sita costurilor implicate.

Asistăm la decesul  verbiajului politicianist care nu mai are nici o audienţă. La nimeni. Şi atunci când vorbele sună a gol în absenţa faptelor, oamenii întorc spatele şi refuză participarea la viaţa din forum. Nu se mai duc la vot. Nu mai citesc presa clientelară. Ignoră  mişculaţiile oneroase ale cocoţaţilor. Care se bucură că sunt lăsaţi în pace. Ceea ce ne reaminteşte că orice are limitele sale rezonabile. Un gest care semnifică ignorarea poate avea semnificaţie. Dar perpetuarea lui poate avea efecte contrare.

În definitiv ce urmărim prin această ignorare? Anularea unor efecte negative. Or nu prin părăsirea câmpului de luptă învingem pe adversar. Atunci însă când politicianul vorbeşte în gol iar vorbele lui găunoase se lovesc de zidul tăcerii dispreţuitoare a publicului, tăcerea asta e plină de pericole pentru el. Ea conţine viitoarele pedepse ale publicului care se vor abate negreşit pe capul politicienilor demagogi.

Absenteismul masiv din ţară, dar şi din alte ţări europene, de la euroalegeri, e mai mult decât o atitudine: e un avertisment. Nu e departe momentul când incapacitatea politicienilor de a oferi soluţii sustenabile va crea vidul in care se vor insera soluţiile populare.

Un om politic, înainte de a coborî în arena politică, trebuie să se asigure că are pregătirea necesară, vocaţia naturală de a se pune în serviciul obştei cu pricepere şi eficienţă, depunând eforturi reale pentru aceasta. Singurul lucru ce are el de oferit alegătorilor sunt faptele. Nu vorbele, oricât ar fi ele de frumoase şi meşteşugite.

Pentru că azi, cele mai frumoase vorbe nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Iar cei ce se bucură că au fost aleşi  de acoliţii lor, în absenţa masivei mase încă  tăcute se bucură degeaba. Va veni curând vremea când tăcerea celor tăcuţi  va striga. Pentru că la umbra celor nechemaţi stau neştiuţi  cei care sunt capabili să îndrepte corabia pe drumul cel bun.

Să ne amintim de vorbele lui Jefferson care spunea că poţi înşela un om, poţi înşela poporul o dată, dar nu poţi să o faci un timp îndelungat. Căci ziua scadenţei vine negreşit.

Azi meseria de om politic nu se mai poate sprijini pe sculele tocite ale oratoriei. Şi nici pe programele destinate a nu se realiza niciodată. Un om politic e creditat, scurt timp, şi supus la proba de foc a faptelor. Puţini sunt cei care o trec, din păcate.

IZOLARE, SENECTUTE, EXITUS

 

Proprietara si editoarea octogenară a cotidianului  HARATCH  din Franţa a decis închiderea publicaţiei si încetarea apariţiei sale. După 86 de ani de apariţie neîntreruptă…
Eram copil când acest periodic întra la noi în casă, şi mai ieri, după ani, îl mai consultam ocazional cu interes. Cauzele închiderii? Tehnice: linotipurile (maşini oricum uzate moral) uzate fizic şi costurile ridicate de întretinere; Financiare: costurile de producţie care nu mai puteau fi acoperite de desfacere (abonamente), scăderea dramatică a anunţurilor; Sociale: scăderea numărului de colaboratori dar şi de cititori. Asta în timp ce presa francofonă-armeană prosperă. Ce se găseste însă la rădăcina acestor cauze aparente?
Cauza principală este izolarea si ne-aderarea la elementele tinere deschise progresului tehnic si cerinţelor zilei; cramponarea la o formulă editorială de mult revolută, ruptă de progresul înregistrat de presa europeană, conservatorismul. Dar, desigur nu e singura cauză. Scăderea armenofoniei în consens cu diminuarea sentimentelor identitare a dus la diminuarea cititorilor. Iar restul nu este decât un mânunchi de corolare.
Si iată cum venim din nou, şi iarăşi, la constatarea lipsei unui centru polar de prestigiu la care să adere toţi armenii oriunde s-ar afla. Fără el, fără acest punct de sprijin, cum putem construi o temelie identitară solidă? Chiar existentă, ea se evapora treptat iar consecintele, iată: le avem sub ochi, dispare cea mai de prestigiu (odinioară) publicaţie de limbă armeană din Europa.
Un ziar monocrom, fără fotografii, cu articole adeseori academice, ne-jurnalistice, cu o echipă restrânsă de colaboratori, cu aspect de sec.19, cu pagini putine, publicatia a ajuns la punctul spre care mergea de bună voie.
Cândva, nu demult poate, a pierdut ocazia de se transforma, tehnic si redactional, cu deschidere spre noi directii de explorare ziaristică, cu noi mijloace moderne de abordare familiare azi  consumatorului de noutati. Simptomatic este lipsa totală a publicatiei pe net. Prin asta ea s-a exclus din lumea presei de azi. Politica de izolationism conservator, în mediul de retracţie a armenofoniei, au fost factorii majori care au adus ziarul Haratch spre inevitabil. Dacă se vor găsi forţe dedicate cu finanţele respective se mai poate spera la o reapariţie desigur într-o formulă cu totul nouă.
Pentru moment însă ceea ce trebuie reţinut este că cine nu vrea să  ajungă la acest exitus să ia aminte şi să tragă învaţămintele ce se impun: fără tineret, fără schimbare în consens cu timpul prezent nu putem decât să periclităm existenţa nu numai a unei publicatii dar si a unor organizatii întregi.
Cine are urechi de auzit să audă!

ERDOGAN DIXIT

 

“For many years,” Erdogan continued, “various facts took place in this country to the detriment of ethnic minorities who lived here. They were ethnically cleansed because they had a different ethnic cultural identity. The time has arrived for us to question ourselves about why this happened and what we have learned from all of this. There has been no analysis of this right up until now. In reality, this behavior is the result of a fascist conception. We have also fallen into this grave error.”
                                                                                                                         (ziarele)

Fără îndoială că aceste proiectile verbale au fost trase, de şeful diplomaţiei de la Ankara, mai ales împotriva celor din opozitie dar si cu speranţa de a consolida imaginea sa pe esichierul politic destul de şubrezit din Turcia. Mai cu seamă în conditiile cresterii valului de critici la adresa sa. Ar fi multe de discutat pe aceasta tema. Passon.
 Să reţinem însă partea aceia cu Nu s-a facut nici un fel de analiza pâna în prezent a celor întâmplate.  Erdogan se referea, e buna seamă, la analistii politici turci. Corect. Si, se referea indirect, la acel trecut care cuprinde, printre altele, si Genocidul. El a si precizat folosind cuvinte dure ca : fascism, fapte în detrimentul minoritatilor de culturi diferite, purificare etnica etc.
 Mi-aş pune însă întrebarea dacă NOI am făcut, până în prezent o analiză  lucidă si competentă, la rece, a acelei perioade. Dacă ne-am asumat erorile tactice, strategice, politice, organizaţionale, educaţionale, informaţionale, etc, care au netezit calea fanaticilor ce şi-au propus să aplice purificarea etnică. Am judecat toate acestea cu cifrele pe masă, cu faptele oficiale atestate de oficialităţi din toate ţările? Mă tem că am preferat să cultivăm o literatură afectivă, în cea mai mare parte. Iar analizele lucide respective, cele puţine care au existat, le-am ignorat cu bună ştiinţă pentru că nu ne place să recunoaştem că nu am învăţat să driblam pe terenul dur al fotbalului politicii, care este un sport nemilos şi unde pierderea partidei se plăteşte cu viaţa.
 Este regretabil să înregistrezi eşecuri, de orice fel. Dar este dea-dreptul ruşinos să nu fi în stare să tragi învăţăminte din eşecuri. Am făcut-o oare? Nu numai că nu am făcut-o dar am evitat să luăm în discuţie efortul celor puţini care au încercat să o facă.
 Printre aceştia este şi autorul unui articol apărut mai demult în Bazmavep  care apare la Venetia, unde sunt expuse cu uimire largi citate din presa armeană din Istambul din anii 1900-1914 din care reieşeau amânunţit toate planurile comunităţii precum şi a partidelor armene, turcilor ne-ramânând decât să le conspecteze. Ceea ce ei au şi făcut. Şeful poliţiei din Istambul din anii citaţi, Bedri, era în posesia a mii de dosare personale ale armenilor cu fotografii, cu extrase din declaratiile lor si tot ce era necesar ca sa demonstreze neaderenţa lor la principiile CUP (Comitetul Uniune si Progres al pucistilor)
 Partidele armenesti din Turcia, din anii 1900-1914, ameţite de ideile revolutionare ale CUP, în special de răsturnarea sultanului, au aderat sincer la o colaborare cu CUP, fără să gândeasca la proverbul că lupul oricât de mult şi-ar schimba părul, nu-şi va schimba niciodata năravul. Atunci însa când CUP le-a cerut organizarea unei revolte armene anti-ruse în Caucaz partidele armene au refuzat. În loc sa promită  si sa rămâna consternate de nereusita  demersului.
 Când norii negrii se adunau pe cerul Europei armenii şi-au văzut de treabă, în loc să trimită la şcoli militare din vest tineri si paralel sa achiziţioneze arme pentru autoapărare. Nu s-au gândit să inventarieze punctele cheie locale unde puteau interveni si controla acţiunile dusmănoase la nevoie. Fiecare a stat în găoacea lui bucurându-se de eşecul vecinului fără să gândească la iminenţa faptului că a doua zi venea rândul lui. Şi nimeni nu a citit cartea lui Sun Tzî, care, se pare, nici azi nu e tradusa în armeană.
 Când lumea era bipolară, Biserica Apostolica Armeană  s-a polarizat si ea, poate justificat, Scaunul de la Antilias desprinzându-se de Ecimiadzin. Acum când lumea e multipolară iar URSS a făcut loc unei Rusii mai capitaliste decât multe ţări din vest, menţinerea acestei sciziuni mai are justificare?  Multe organizatii armeneşti mai mult sau mai putin mondiale ezită sa întindă mâna celor care au parcurs, cu sau fără voia lor, un trecut garmir. Totuşi se înregistrează unitate de vederi când joacă ARARAT sau, partial, la Eurovision. Ideea de unitate se pare că nu are un sol fertil în mentalul armeanului ori unde ar fi el.
 Putem continua cu aceste erori fatale dar concluzia deja s-a cristalizat în mintea cititorului.
 Concluzia este ca armenii nu mai au—de circa 1000 de ani încoace—un centru de autoritate tactico-strategica. Si în cazul că l-ar avea, au pierdut obiceiul de a asculta de un asemenea centru. Disciplina, spiritul întreprinzator, tendinţa spre activitate, organizarea , respectul propriilor valori, spiritul critic orientat nu numai în afara dar si spre propriile acţiuni, iată capitole a căror lipsă s-a constituit în tot atâtea adevaraţi duşmani  a poporului armean care au înlesnit enorm actiunile inamicilor de tot felul.
 Poate că nu e foarte târziu să aderam la un ipotetic centru pe care mai întâi trebuie să-l cream iar apoi să-l respectam. Deşi multe lucruri pierdute sunt irecuperabile. Sau poate nu?

ULEIUL SI SUPRAFATA

   Recent, la Duzce, la congresul partidului, luând cuvântul, seful diplomatiei turcesti Erdogan, a calificat purificarea etnica kemalista drept un act fascist. El critica refuzul opozitiei de a încheia contracte cu state ne-musulmane. Erdogan a reamintit ca o eroare similara s-a facut în trecut,când au fost purificate etnic populatii doar pentru ca aveau identitati culturale diferite. Aceste fapte ale trecutului nu au fost analizate pâna în prezent si nimeni nu tras învataminte din asta, a adaugat el.

 Poti face oricâte eforturi si oricât de îndelungat timp, până la urmă adevărul iese la suprafata, precum uleiul. Subiect tabu, acoperit prin legi penale pâna astazi, Problema Armeana, iata nu numai ca există, dar de ea se lovesc, cu necesitate oficialii de la Ankara cu diferite prilejuri si chiar vorbesc , fie si în treacat, despre ea.
 Desigur, este neîndoios ca nu peste multa vreme, presata de necesitatile inextricabile ale momentului istoric prin care trece Europa, Ankara va recunoaste, poate într-o maniera personala, realitatea de acum 94 de ani, Genocidul sau mai exact Purificarea Etnica, care a avut loc pe teritoriul actualei Turcii  dar si în afara acestuia. Everestul de fapte zdrobitoare prin evidenta lor, atestate de semnăturile, sigiliile si antetele a numeroase state din lume din mai multe continente inclusiv de documente similare turcesti nu va mai putea fi ignorat nici macar de campionii negationismului care pierd treptat teren în chiar patria sa Turcia.  Recunasterea Soykerim -ului va fi foarte curând un fapt. Vom alerga cu totii pentru  pupat piata Endependentii?. Aceasta ieşire a uleiului  la suprafata, nu se va mărginii însa sa ramâna un fenomen de suprafata?
 Din pacate Problema Armeana este ceva mai complicata. Desi are o grea încarcatura morala si aspectul acesta în nici un caz nu poate fi trecut cu usurinta cu vederea sau minorat, el este departe a fi acela care sa epuizeze voluminosul dosar armeano-turc si tocmai aceste alte  aspecte au  facut sa treneze atât de mult aparitia micii luminite de la capatul tunelului spre care trenul istoriei se apropie implacabil acum.
 Ca si în cazul Germaniei, unde dosarul germano-evreesc a comportat nu numai  una din bazele creierii si recunoasterii statului Israel, dar a facut prin decizia popoarelor ca acesta sa fie receptorul compensatiilor la care poporul evreu, în întregul său de pe cuprinsul Europei unde s-a extins cel de al treilea Reich, era îndreptătit si care reprezentau pierderile materiale a sutelor de mii de familii, tot astfel si familiile armene risipite în lume au un drept similar. Similar dar diferit.
 De ce diferit?  Pentru ca la pierderile morale si materiale privind bunurile mobiliare si ne-corporale (asigurari, polite, creante, care au fost recunoscute pe baza actelor de instantele internationale în 1929)se mai adaugă si imobilele si terenurile din / de pe care au fost alungati. Este vorba de a compensa nu pe supravietuitorii —azi disparuti—ci pe urmasii lor, care prin dreptul civil mostenesc averea parintilor si a bunicilor etc.
 Este vorba, la urma urmei, de o înscriere în traiectoria juridica europeana, o uniune de state din care de patru decenii si mai bine Turcia încearca sa faca parte.
 Huntington în cunoscuta sa carte asezase Turcia la o raspântie între est si vest. Ea nu poate ramâne însa într-o stare incertă la infinit. Odata si odata va trebui sa faca o alegere. Turcia nu poate înainta decât spre Europa sau spre Islamul de tip fundamentalist. Care va fi alegerea pe care o va face? Sa speram ca va fi cea pe care interesele ei cele mai vitale o cer.

CLENCIUL

 

 Deci până la urma iote asta era!
Se mirara nene câte unii, uite bre au ales americanii un negru Presedine!  Au sarit de bucurie si rromii pe la noi, ca iote unu cu pelea neagra cocoţat la Casa Alba. Aia din Kenya ce sa mai zic! În campanie aia electorala, obicei de v-o două mii de ani: promisiuni cu ghiotura de nu mai pridideau toti lipsiţii de câte ceva sa se bucure mai iute care mai de care. Daa…se vede treaba că de la cine vorbeste frumos nu vine şi folos, vorba româneasca cea înteleapta. Pen.ca…va spui drept, .când acolo  ce sa vezi!?  De la cap la coadă totul fuse minciuna sfru…a…adica electorală.
Pasamite negrul aista era preparat, dichisit, ferchezuluit adică vezi matale scolit mai demultisor ca de la orice usa trebuie o cheie, nu? Pai aveau americanii o problema cu negrii lor care erau nemultumiti, la fel ca si multi albi care vedeau tot felul de chestii financiare, militare, afgane, irakiene, imobiliare, bancare, e? Vine unu si promite că le rezolva. Dar daca e si negru gata 16 milioane de voturi a lui sunt! Şi mai strecori si ca e musliman, hossein de, hop!,şi am câştigat Africa si Asia mehmeţilor, te joci? Păi ai idee ce zace pacolo? De petrol sti, nu? Da cositor? Da alte metaluri? Da coltan? Ce-i aia? Păi e cu celularele, afaceri de mii de miliarde, ehehe…
Păi da, da uite nu se ţine de promisuni…Eeee, păi nici nu trebuie. Cum?!? Ce cum? Nu pricepi. ? Nu zisei că era preparat din în-nainte ? Adică el ştia lecţia si era om de încredere a ălora. Da electoratul nu asta voia. Şatuuunci…spui ce vrea sa audă electoratuuul…Aha, aista  e clenciul! Păi! Vezi bine! El trebuia să fie ales. El, nu altul. Asta e unu. Apoi trecem în continuare la programul nostru, cel neabatut. Asta e doi. Care program? Eee, care…sti matale! Stapânirea globala dar nu pentru toti, ci asa, mai pentru putini. Cum adica? Pai…ca la morcovi: îi sameni şă pormă îi mai răresti, ca să crească cei rămaşi mai graşi si mai frumoşi…Ei nu mă-nebuni! Chiar aşa! Prea e gogonată  nene!…Gogonată sau nu, treaba e nu cum vrei tu, e cum vrea care-i mai tareşi ţi-o trage pe spinare. Ei, da le mai potrivesti şi matale prea spăimos că nici nu-s ce să spui. Da eu cred că nu ai dreptate, până al urmă…Eh, sa de Dumnezeu să nu am…

DISCURSUL PRESEDINTELUI

 

 Era multa lume în sala. Sala Dudian— arhiplina. Multe fete noi, majoritatea tineri, unii îi cunosteam. Presedintele vorbea ponderat, folosea fraze clare si bine articulate. Spunea ca este necesara o cotitura radicala în activitate. Acum, în ceasul al doisprezecelea. Critica imobilismul. Eram cuprins de uimire. Uimirea mea venea de acolo ca nu ma miram. Consideram ca asa si trebuia spus. Era de mult momentul!
 Vedeti, spunea el, cu toate ca avem resurse, noi nu le putem folosi în totalitate deoarece nu avem oameni care sa le gestioneze judicios, si nici cei care sa beneficieze de ele asa cum s-ar dori. Desigur, chiar si asa s-ar mai putea face ceva, dar efectele sunt descurajante. Adevarul este, si el facu o pauza de parca se codea sa continue, dar apoi spuse raspicat: adevarul este ca ne despartim anual de cam 100 de oameni. Ei mor…În ritmul acesta în 15-20 de ani nu vom ramâne nici unul…
 De ce este asa? Cei care au plecat din tara, si nu putini au fost acestia, au lasat vârstnicii aici, si astfel procentul celor de vârsta a treia e poate peste 60%…La o populatie de 1780 de persoane în anul 2000, hai sa zicem 1800, cohorta celor tineri era cam 600. Pentru a alcatuirea de familii fertile rezulta un numar de 300 de familii. Daca fiecare familie face doi copii numarul total, în timp, nu creste, ba chiar poate scadea daca tinem cont de familiile unare sau infertile. Deci un numar de copii necesari pentru a înregistra o crestere minima ar fi de trei copii de familie, ca obiectiv. Evident acest lucru, astfel exprimat, nu este posibil în practica. În schimb daca admitem ca o treime, adica 100 de familii vor avea trei copii iar 200 câte doi, vom obtine o medie ponderata cu rezultat crescator.
 Totusi numarul singur nu este suficient. Copii acestia despre care vorbim, trebuie sa întruneasca si unele trasaturi esentiale care sa la permita sa se identifice cu comunitatea din care provin. Din pacate putine familii poseda încarcatura culturala necesara pentru a duce cu eficienta  acest proces la bun sfârsit. Cursul nostru duminical de limba si cultura este carential prin însasi limitarea sa în timp. Sarcina noastra imediata este marirea cifrei de scolarizare, cresterea orelor de predare, largirea si modernizarea transmiterii materialului informational si educativ, cresterea mobilitatii dar si a socializarii grupurilor de copii si tineri pe fundalul perpetuarii traditiilor noastre.
 Revenind însa la numarul de copii, întelegem ca si în cazul unei medii situate între doi si trei copii, sarcina economica a familiei creste considerabil pe tot parcursul procesului educational prescolar, pre-universitar si mai departe.
 Iata de ce sarcina uniunii, dar si a comunitatii luata în întregul ei, este de a elabora mijloace si sisteme de a sustine economic aceasta, atât prin sistemul diferitelor subsidii cât si prin organizarea unui sistem de plasare în locuri de munca a solicitantilor. Si nu în ultimul rând as avansa ideea de a funda o Banca de întrajutorare de credit având ca obiect prioritar aceste probleme.
 Concret ne gândim spre exemplu, la alocatii pentru scolari, burse mai mari pentru studenti, subventii pentru fiecare copil nascut si scolarizat, diferentiate pe grupe de vârsta, subventii pentru tinerii casatoriti precum si credite pentru acestia, asistenta medicala si de medicamente, ajutoare diferentiate pentru obtinere de tehnica de calcul pentru liceeni si studenti, si chiar credite pentru dezvoltarea unor activitati independente, care sa suplimenteze cele ce vin de la stat si societati.
 Daca vom proceda astfel, daca toate acestea, desigur treptat, vor veni de la comunitatea noastra, a fi armean nu va însemna ceva doar de suflet, nostalgic si vag, ci dimpotriva, va deveni obiectul unui interes concret, însufletit de o perspectiva de viitor, si astfel vom strânge în jurul nostru tineretul care se va angaja sa construiasca viitorul. Propriul sau viitor.
 În numai câtiva ani vom putea avea o echipa permanenta de dansuri, o orchestra, activitati sportive, seri periodice culturale si de dans, excursii si participari la întâlnirile internationale de tineret si în general tot ceea ce tineretul poate sa întreprinda si realizeze…
 Ovatii si aplauze au izbucnit de pretutindeni. Era un zgomot asurzitor. Zgomotul acesta m-a trezit si am vazut-o pe fiica mea manevrând televizorul. Da la stiri, am spus eu somnoros. Pe antena 3, un om cu barbison si mustati, malitios, sublinia: vedeti, aceasta este înca o promisiune electorala pe care guvernul Boc nu o mai respecta…
 Si m-am dus la baie sa fac un dus.

PREŞEDINTELE SCLAV

 Nu e un secret pentru nimeni că preşedinţii Statelor Unite sunt mai mult executanţi decât jucători independenţi.
 Când Obama Hussein Barak era senator şi avea un anumit nivel de informaţie, el s-a angajat sincer de partea cauzei drepte a armenilor. Devenind Preşedinte, a deschis cutiuţa cu secrete şi a constatat ca visele lui nu mai sunt posibile. A acccesat la alt nivel de informare.A (crezut ca a)ieşit basma curată adoptând o echilibristica verbală (doar e avocat)prin care le dădea dreptate armenilor  în totalitate dar nu şi cheia acţionării în justiţie a vinovaţilor. Şi nimic altceva nu are nevoie Turcia. Preşedintele ameican este sclavul grupurilor de interese care l-au propulsat. Iar armenii luptă pentru cauza lor mizând pe un cal dus de dârlogi de o mâna neprietenă.Şi uite cum din nou se vădeşte lipsa unui centru de gândire strategică a armenilor de care ei sunt, de fapt, lipsiţi cam de o mie de ani. Mental armenii, în prezent, nici nu-şi pot imagina că ar avea nevoie de un asemenea centru.Guvernul de la Erevan î-sş are grijile sale.Diaspora se luptă divizată cum poate şi ea. Recent, un apel adresat lui Obama a fost semnat de 400 de organizaţii armene din 22 de state europene. La Bucureşti apelul a zăcut trei zile pe mesele UAR si aşa a râmas neexpediat şi nesemnat. Probabil pentru că asta privea pe armeni şi nu pe UAR..Dar exemplele de lipsă de unitate sunt însă mult prea numeroase pentru a fi prezentate aici. Ele apar chiar şi în comunităţile mai organizate, ca cele din vest. Spre exemplu: de ani de zile preşedinţii Statelor Unite duc cu zăhărelul pe armeni promiţând, în timpul campaniilor electorale, recunoaşterea oficială a genocidului antiarmean dar odată inscăunaţi nu se ţin de cuvânt. Ei recurg la locuţiuni şi parafraze spre a nu rosti cuvântul care implică declansarea procesului juridic internaţional în speţă. Or acţiunea concertată trebuie să plece de la rădăcină, de la amendarea Convenţiei 260 A(III)din 9 dec 1948, cu o addenda în care echivalentele lexicale ale cuvântului Genocid exprimate în fiecare din limbile celor 137 state semnatare să aibe aceiaşi putere juridică precum şi cuvântul Genocid menţionat în Convenţie. Mai mult, aceiaşi valoare juricia trebuie să o aiba si expresiile de CRIMĂ ÎMPOTRIVA UMNAITAŢII, DEMOCID, SHOAH, CIART, MEDZ EGHERN, HOLOCAUST, si altele asemenea.
 Un alt aspect ar fi adoptarea ca neologism acceptat in limba armeană, alături de cele de tipul RADIO, VIZĂ, ANTENA, FIZICA, FAX etc, si a cuvântului GENOCID care să fie folosit în mod curent fiid mai exact deoarece este definit de sus pomenita convenţe, mai mult sau mai puţin complet:
 Genocidul este o crimă împotriva umanitaţii care săvârşită în timp de pace sau de război întruneşte unul sau mai multe din următoarele laturi:
 -Uciderea membrilor unui grup
 -Cauzarea de vătămări grave membrilor unui grup
 -Crearea deliberată  a unor condiţii de viaţă ce duc la distrugerea totală sau parţială a grupului
 -Luarea unor măsuri care duc la scăderea natalitaţii grupului
 -Transferul forţat al copiilor unui grup în altul.
 Trebuie remarcat că toate aceste aspecte (şi altele încă)se regasesc în evenimetele din anii 1876-1923, si mai cu deosebire 1914-1923, unde autorul a fost guvernul ittihadist.
 Convenţia a intrat în vigoare la data de 12.ian 1951.Circa 38 de state au semmnat imediat documentul in anul 1949. Turcia a aderat, semnând documentul la 31 iulie 1950. Trei luni mai târziu a aderat si România, Republica Armenia a aderat după obţinerea independentei sale, în anul 1993.
 Întreaga luptă de recunostere a Genocidului se duce, în fapt, în utilizarea termenului inscris în documentele ONU.
 Prin echivalarea tuturoro termenelor cu conţinut juridic identic lupta aceasta semantico-juridică i-şi va pierde sensul si suportul lexical.